Există oameni care ajung la maturitate convinși că știu foarte bine cine sunt.

Au hobby-uri.
Au preferințe.
Au direcții clare.
Au „lucrurile lor”.

Și totuși, la un moment dat, apare o întrebare incomodă:

„Dacă aș fi crescut într-o altă familie… aș mai fi ales asta?”

Pentru unii oameni, răspunsul nu este atât de clar.
 

Copiii învață cine sunt prin apropiere

În copilărie, identitatea nu apare separat de părinți.

Copiii observă:
- ce admiră părinții,
- ce critică,
- ce valorizează,
- ce ignoră,
- ce îi entuziasmează,
- și ce îi face să ofere atenție sau validare.

Asta este normal.

Problema apare atunci când copilul începe să își construiască identitatea aproape exclusiv în jurul nevoilor, gusturilor sau proiecțiilor părinților.

Când pasiunea devine o formă de apartenență

Uneori, copilul nu dezvoltă o pasiune pentru că îl reprezintă profund.

Ci pentru că:
- acolo primește atenție,
- acolo este văzut,
- acolo există conexiune,
- acolo simte apropiere de părinți.

În astfel de situații, pasiunea nu mai este doar interes.
Devine relație.

Iar asta poate crea o confuzie foarte subtilă:
„Îmi place cu adevărat asta sau îmi place ce înseamnă asta pentru relația cu părinții mei?”

Nu este întotdeauna presiune directă

Mulți părinți nu spun explicit:
„Trebuie să fii ca mine.”

Uneori este suficient:
- entuziasmul selectiv,
- validarea oferită doar în anumite direcții,
- dezamăgirea subtilă,
- comparațiile,
- sau faptul că anumite interese sunt considerate „valoroase”, iar altele nu.

Copilul învață rapid unde există iubire, aprobare și apartenență.

Și începe să se modeleze în jurul lor.

Ce se întâmplă mai târziu

La maturitate, unii oameni ajung:
- foarte performanți,
- foarte implicați,
- chiar pasionați aparent,

dar cu o senzație difuză de gol sau de lipsă de autenticitate.

Unii descoperă târziu că:
- nu știu ce le place fără influență externă,
- nu își cunosc preferințele reale,
- sau că întreaga lor identitate a fost construită mai mult pentru conexiune decât pentru autenticitate.

Alții simt vinovăție când încep să se îndepărteze de direcția familiei.

Ca și cum separarea de pasiunea respectivă ar însemna separarea de părinți.

De ce este atât de greu de observat

Pentru că aceste lucruri nu sunt neapărat false.

Persoana poate chiar să fie bună în acel domeniu.
Poate chiar să simtă plăcere.
Poate chiar să existe o componentă autentică.

Problema nu este existența interesului.

Problema este lipsa diferențierii:
unde se termină influența familială și unde începe alegerea personală.

Identitatea reală presupune separare

Maturizarea psihologică implică și capacitatea de a descoperi:
- ce îți place fără aprobare,
- ce alegi fără validare,
- cine ești fără rolurile primite din familie.

Uneori asta înseamnă să păstrezi aceeași pasiune, dar într-un mod mult mai liber și personal.

Alteori înseamnă să accepți că anumite lucruri pe care le-ai numit „ale tale” au fost, de fapt, modalități de a rămâne aproape de părinți.

Și că identitatea reală începe abia în momentul în care omul își permite să descopere ce există dincolo de această apropiere.

​

​

Dacă recunoști acest tipar în propria ta viață — în felul în care reacționezi, în relații sau în situații dificile — nu este o problemă de voință.Este un mod de funcționare învățat.Și, la fel cum a fost învățat, poate fi și înțeles și schimbat.În ședințele de dezvoltare personală lucrăm exact cu aceste mecanisme — gândirea automată, reacția emoțională și comportamentul — astfel încât schimbarea să fie vizibilă în viața de zi cu zi.→ Află mai multe despre ședințele de dezvoltare personală